Analfabeţia de cuvinte

Nu e nimeni savant în ştiinţele vieţii. Mult respectaţii virusologi ai momentului habar n-au cum a apărut viaţa în Univers. Nu e nicio ruşine, nimeni nu ştie. Cel mai apropiat de adevărul asimptotic (atenţie: a nu se citi asimptomatic!) al vieţii a fost un mare iniţiat care a trăit la începutul secolului al XX-lea, cineva care şi-a depăşit secolul cu milenii. La fel ca Buddha. Ori poate credeţi că învăţătura budistă despre compasiune a devenit ceva general uman?

Beţia de cuvinte sub care ne-am aruncat în vremea acestei pandemii vorbeşte despre analfabetismul nostru în chestiunile esenţiale ale viului. Codul genetic, o enormă descoperire, este departe de a putea lămuri ceva despre originea vieţii.

De câteva decenii, NASA are programe pentru cercetarea originii extraterestre (cosmice) a viului. Rezultate? Zero.

În epoca aroganţei aflându-ne (iată chiar aici, în acest text, un exemplu în acţiune), ne este aproape imposibil să lucrăm cu ipoteza cea mai smerită: ştim că nu ştim, dar măcar încercăm să punem întrebări cu adevărat neretorice. Iată una de acest fel: poate viul să producă forme de viaţă care să facă rău viului însuşi? Suntem înclinaţi să credem că da, deşi nu am pus întrebarea.

Să optăm experimental pentru un nu plin de încredere. În acest caz, virusurile nu ar mai putea fi considerate forme de viaţă. Virusurile sunt, se ştie, mortăciuni matematice numite algoritmi. Exact aşa a spus şi acel iniţiat de la începutul secolului: un virus este un fel de otravă fără viaţă care poate influenţa viaţa. El apare pe lume atunci când o celulă vie îl elimină. Aşadar, e o excreţie nevie a unei celule vii. Excretarea aceasta devine o necesitate vitală atunci când celula vie a fost otrăvită cumva.

Cum?

În două feluri se pot otrăvi celulele vii. 1. Prin surplus de emoţii puternic negative; panica îndelungată e un astfel de surplus; acest nivel de înţelegere îl au, azi, budiştii tibetani; 2. Prin expunerea celulelor vii unor câmpuri electromagnetice foarte puternice, care pot tulbura climatul microelectric al viului; experimentul Philadelphia a constatat asta cu vârf şi îndesat.

Să revenim la „ştiinţa” analfabetă care crede că viaţa ar putea crea viaţă dăunătoare vieţii. Aici ne aflăm, în fapt. Pe ce ne bazăm?

În versiunea anterioară, avem măcar un început de explicaţie pentru infecţiozitatea virusurilor: sunt nişte „rahaţi” care pot otrăvi din nou ceea ce s-a apărat de otrăvire prin eliminarea lor. Dar doar prima otrăvire are natură cauzală (emoţiile negative ori comoţiile electromagnetice).