Viktor Orbán şi fantoma Ungariei Mari

Mai întâi Iohannis spune despre PSD că dă ungurilor Ardealul. Apoi Viktor Orbán pune pe FB un planiglob cu harta Ungariei Mari, teoretic cu ocazia bacului la Istorie. Mai târziu, Parlamentul României adoptă „Legea Trianon“. Trei momente comentate mai jos, de către istoricii Peter Weber şi Bogdan Munteanu.

Am ales să public două articole într-unul. Dincolo de mici diferenţe (de exemplu privind adevărata intenţie a premierului ungar pentru publicarea fotografiei cu planiglobul istoric), cele două articole nu întreţin vreo dispută, ci se completează. Cei doi istorici sunt voluntari ai Echipei MaghiaRomânia, iar eu, cel care scrie aceste rânduri, Sever Ioan Miu, pun acum capăt vorbăraiei şi vă las să îi citiţi.

Noi reprize naţionaliste Budapesta-Bucureşti

de Peter Weber

Fantoma Ungariei Mari a fost scoasă din nou de la naftalină. Dar cine a scos-o? Premierul Ungariei, Orbán Viktor, sau cei pe care aceasta îi sperie pentru ca ei înşişi să-şi sperie propriii cetăţeni cu ea. Cultul Ungariei Mari şi a „sacrificării“ ei la Trianon are o întreagă istorie în ultimii 30 de ani. Imaginea hărţii Ungariei Mari a devenit, dintr-o simplă reprezentare a unei stări istorice dintr-o anumită epocă, un simbol politic utilizat în diferite scopuri, de la cele mai inocente până la fetişizare. În ultimii treizeci ani, imaginea aceasta, scoasă din atlasele de istorie, a căpătat treptat o încărcătură nostalgică, ultranaţionalistă, devenind simbolul partidelor de extremă-dreapta ca apoi, treptat, treptat, să ajungă în ultimii zece ani până în mediile de comunicare guvernamentale.

Negând acuzaţiile de revizionism, aceste medii susţin că imaginea Ungariei Mari simbolizează doar unitatea spirituală a maghiarilor din tot acest spaţiu. „Trianonul“ este văzut ca un fapt istoric consumat, faptic acceptat, dar condamnabil moral.

Cum văd vecinii Ungariei această chestiune e altă poveste. Iar politicienii de la Budapesta sunt conştienţi de asta, cum sunt conştienţi de efectul „miraculos“ al afişării hărţii Ungariei Mari în rândul maghiarilor de dreapta, de la cei mai ponderaţi până la extremişti. Pentru că dreapta ungară încă e divizată între coaliţia de la guvernare şi susţinătorii a ceea ce a fost şi a mai rămas din partidul Jobbik. Postarea premierului Ungariei din 6 mai este una cu totul inocentă pentru maghiari, fiind vorba de o postare în care a urat succes elevilor care urmau să dea proba de istorie la examenul  de bacalaureat. Aşadar, acel glob istoric, fotografiat tocmai cu imaginea Ungariei de la finele secolului al XIX-lea, ar fi dorit să reflecte materia de istorie, adică trecutul şi nu prezentul, iar cu atât mai puţin (să sperăm), viitorul. Dar vecinii au văzut altceva în acea postare: o nouă provocare cu tentă revizionistă! Că revizuirea frontierelor nu este şi nu va (mai) fi posibilă, pare destul de evident, nu doar pentru că situaţia geopolitică exclude din start o asemenea posibilitate, dar numărul maghiarilor din statele vecine va continua să scadă până la secătuire, oricât de mult sprijin ar primi din partea Ungariei.

Orbán recurge la aceste simboluri ale trecutului încărcate cu conţinut actual, lăsând pe fiecare să se raporteze la ele cum doreşte, cum îi pică bine. Poate vrea să îşi şi provoace latent adversarii din vecini, care sar să-l acuze nu doar de revizionism, ci şi de practici autoritare.

Cei care i-au criticat până acum postarea sunt din partide de stânga… O asemenea critică prinde bine şi electoratului lor. Iar pe lângă latura sentimentală a raportării faţă de trecut şi interpretarea lui, motivaţia electorală continuă să rămână cea mai atractivă. 

Şi nici nu a trebuit să treacă prea mult timp ca de data aceasta parlamentul României să adopte o lege motivată electoral despre sărbătorirea Tratatului de la Trianon. Era de aşteptat ca electoratului cu un semnificativ potenţial maghiarofob, cum este al PSD-ului, să i se ofere o satisfacţie pe măsură din partea nu doar a partidului căruia îi este adept, ci din partea întregii clase politice parlamentare româneşti. Fiindcă cine şi-a fi asumat riscul să voteze împotriva unei asemenea iniţiative legislative „patriotice“… Infantilismul politic al confruntărilor pe marginea unor evenimente sensibile în istoria româno-maghiară se dovedeşte, din nou, a fi valorificat drept capital electoral. Consecinţele sale nu pot fi altele decât deteriorarea atmosferei coabitării românilor şi maghiarilor şi a relaţiilor interstatale româno-ungare.

Paradoxal, această lege nu va cultiva doar maghiarofobia ci şi românofobia, în contextul în care autorităţile locale din zone preponderent maghiare şi instituţiile maghiare din România ar putea răspunde cu acelaşi infantilism şi lipsă de responsabilitate cum a făcut-o parlamentul României,

interpretând manifestările zilei de 4 iunie după propriul gust, cu tot tacâmul de simboluri ale „blestematului Trianon“, şi încă pe banii statului român!

Au existat şi până acum asemenea manifestări la 4 iunie de Ziua Apartenenţei Comune (Összetartozás napja) dar la o scară redusă, pe când acum, vor fi obligate prin lege să organizeze asemenea manifestări. Căci legea, pe lângă arborarea drapelului României, nu prescrie cum şi ce trebuie arătat, spus, dezbătut cu ocazia acestei zile. Iar cu această ocazie „festivă“ în loc de „Trăiască Trianonul!“ s-ar putea cu uşurinţă să răsune de data aceasta într-un cadru oficial binecunoscuta lozincă a extremei drepte maghiare „Vesszen Trianon!“ (Piară Trianonul!) Astfel ne scufundăm şi mai mult în mlaştina naţionalismelor agresive după un timp în care am crezut că aceste unelte nocive de manipulare în masă vor dispărea din arsenalul oamenilor politici de la Bucureşti şi de la Budapesta.

Peter Weber este istoric, profesor la Catedra de Limbă şi Literatură Română din Seghedin, Ungaria.

Viktor Orbán, politica băgării băţului prin gard şi fidelizarea constantă a propriului electorat

de Bogdan Munteanu

Sfârşitul lunii aprilie l-a prins pe picior greşit pe Klaus W. Iohannis, cu un episod ce aminteşte de vremurile zgomotoase ale lui Vadim Tudor. Cum era de aşteptat, a fost taxat de o bună parte din cei care l-au votat şi care, începând din 2014, au fost scârbiţi de felul în care era denigrat pentru apartenenţa etnică şi confesională. Paradoxal, dar deloc surprinzător, aplauzele au venit din partea opusă, din rândurile celor care jubilau când la adresa preşedintelui se foloseau tot soiul de etichete înjositoare. Să fim bine înţeleşi, preşedintele a avut tot dreptul să critice înţelegerile cinice dintre PSD şi UDMR, însă maniera în care a făcut-o a fost una josnică. Stilul şi limbajul păreau în totală contradicţie cu mult trâmbiţatul slogan “România normală.” Nu întâmplător, reacţia presei internaţionale a fost pe măsura derapajului*.

Ulterior, dezbaterea a fost tranşată de ingeniosul colaj audio-video răspândit pe reţelele de socializare, în care Klaus Iohannis dezminte acuzaţiile din campania electorală din 2014, conform cărora ar dori să vândă Ardealul. Se pare că tot ceea ce la vremea respectivă i se părea a fi “din alt secol”, temă “dăunătoare”, “peremisme” şi “nişte cretinisme”, au devenit elemente utile în retorica de combatere a adversarilor politici**.

__________________

*Vezi, de exemplu, pe Deutsche Welle.

  **Vezi aici

__________________

Dar azi nu e despre preşedintele României, ci despre liderul Ungariei: Viktor Orbán.

Nu a durat mult până să avem o ieşire în decor şi din partea premierului ungar. Din capul locului trebuie subliniat că gestul lui Viktor Orbán nu trebuie privit neapărat ca o reacţie la declaraţiile preşedintelui României.

Avem convingerea că Viktor Orbán, vulpoi bătrân şi populist cu experienţă, ar fi procedat la fel şi în absenţa declaraţiilor lui Iohannis.

Pe scurt: pe data de 6 mai ac., premierul ungar a postat, pe contul său de facebook, o imagine cu un glob pe care erau îngroşate graniţele Regatului Ungar anterior Tratatului de la Trianon (4 Iunie1920). Reacţiile autorităţilor din statele vecine – unele ironice, altele mai virulente – nu s-au lăsat aşteptate***.

__________________

***Pentru reacţia premierului croat, vezi aici.

 __________________

Chiar îşi doreşte Viktor Orbán să ne fure Ardealul? Pentru multă lume această întrebare este una retorică, răspunsul fiind de la sine înţeles, doar tot românul ştie că visul secular al ungurilor este fuga cu Ardealul în cârcă. În cazul unor fanatici rupţi de realitate, este cât se poate de adevărat. Însă Viktor Orbán nu se numără printre ei. Cum se explică acest aspect? 

În primul rând, apartenenţa Transilvaniei s-a tranşat pe baza principiului autodeterminării – ce-i drept, aplicat selectiv de către învingători, Ungaria, Austria şi Germania nu au avut acest drept – , nu pe baza dreptului istoric al primului venit. Românii a fost majoritari conform ultimului recensământ austro-ungar. Iar azi au o majoritate mult mai solidă. La acestea se adaugă Tratatul româno-maghiar, semnat la 16 septembrie 1996, care stipulează, printre altele, inviolabilitatea frontierelor. La acestea se adaugă şi apartenenţa la NATO şi UE. Unele voci critice vor trece peste aceste argumente şi vor vor spune că suntem idealişti incurabili şi că istoria poate fi citită ca o lungă succesiune de tratate semnate şi ulterior încălcate. Să intrăm puţin în această gândire pe care istoricii o numesc istorie contrafactuală, în logica lui “ce ar fi dacă?” În cazul nostru, ce ar fi dacă hapsânul vecin apusean ne-ar fura Transilvania? Noua Ungarie mărită cu teritoriile râvnite ar fi mai mult decât un măr otrăvit. Transilvania are o populaţie românească de cca. 6,7 milioane, Ungaria 9,9 milioane.

Chiar şi cu 1 milion de maghiari ardeleni, românii ar fi puţin peste 50% din populaţia presupusului stat. Reprezentaţi de un partid creat pe baze entice, un fel de UDMR în versiunea românească, ei ar ajunge să domine viaţa politică din Ungaria. Pare o felie prea mare de înghiţit, nu-i aşa?

Practic, viaţa politică din (im)posibilul stat maghiar  ar fi complet paralizată.

Premierul ungar nu este prost, e perfect conştient de aceste aspecte, de faptul că istoria este ireversibilă şi că proiectul Ungariei Mari este o himeră.

Deci, cui prodest, care e logica acestor gesturi? Poate să pară surprinzător, dar el este gândit mai mult pentru efecte pe plan intern, reacţiile şi eventualele frecuşuri diplomatice cu vecinii sunt chestiuni secundare. 

Oricum nu are ce să piardă, relaţiile diplomatice cu vecinii, mai ales cu România, nu sunt deloc roz. A recurs rapid la o scuză facilă: e doar o aluzie vizuală inocentă, postată cu ocazia unui mesaj pentru elevii maghiari care susţineau un examen la disciplina istorie. Mult mai importantă este, credem, dimensiunea internă a acestor gesturi (folosim pluralul având convingerea că, pe măsură ce se apropie 4 iunie, vor mai fi şi altele). Postarea cu pricina poate fi interpretată mai degrabă că o formă de dialog/monolog cu propriul electorat. Este o tactică de fidelizare constantă a propriului electorat şi de a-l menţine, într-o manieră ce aminteşte de Ceauşescu, “strâns unit în jurul liderului providenţial”. În pofida faptului că este perfect conştient că  proiectul Ungariei Mari este irealizabil, utopic, Orbán continuă să abuzeze de teme sensibile, să genereze emoţii puternice printr-un discurs populist^**** e nu lasă traumele trecutului să se vindece. Ca orice lider populist şi autoritar, conştient de degradarea democraţiei^***** din propria ţară şi de inevitabilul deficit de imagine, se vede oarecum nevoit să se legitimeze prin apelul constant la istorie. Se vede nevoit – dar îi face şi plăcere, să fim sinceri – să pozeze în liderul carismatic care se dă de ceasul morţii de grija naţiunii, liderul masianic care se va asigura de restaurarea gloriei apuse a naţiunii maghiare. 

____________

**** A reuşit să-şi antagonizeze chiar şi pe cei din propria familie politică europeană.

*****Conform unor analize recente, Ungaria nu mai este un stat democratic, vezi analiza Freedom House. Vezi şi analiza politologului maghiar Körösényi András.

____________

Succesul este garantat datorită faptului că, la fel ca în cazul naţiunilor vecine, vorbim de comunităţi traumatizate de regimuri dictatoriale (de extremă dreaptă şi stângă), democraţii fragile, spirit civic aproape inexistent, Sindromul Tătucului, etc. Irelevant cât este de utopic proiectul Ungariei Mari, Orbán va recurge la el pentru a hrăni vise irealizabile, de a oferi un sens existenţei cenuşii a multor frustraţi pentru care neajunsurile prezentului pot fi îndulcite şi compensate doar prin refugiul într-un trecut idealizat şi mitizat. Şi nu va rata nici un prilej, rentează prea mult din punct de vedere electoral. Câţi or fi, maghiarii lucizi sunt exasperaţi de aceste manevre la fel cum unii români erau sătui până peste cap de maniera în care politicienii au călărit Centenarul Marii Uniri în 2018. Acum a venit rândul lui Orbán să călărească Trianonul şi, din nefericire, o va face mai eficient decât au făcut-o omologii săi români acum doi ani.

Ps: abia s-au potolit spiritele după postarea iresponsabilă a premierului ungar, că s-au trezit şi unii parlamentari români să calce pedala naţionalismului populist. PSD, cumva şifonat şi taxat de o parte a propriului electorat, s-a gândit să contrabalanseze deficitul de imagine generat de înţelegerea cinică cu UDMR. Şerban Nicolae şi Titus Corlăţean au depus un proiect de lege prin care ziua de 4 iunie ar urma să devină zi de sărbătoare naţională. Un exemplu de infantilism politic mai bun nici că se putea. Prin asemenea gesturi iresponsabile se va ajunge la un fel de ping-pong pueril de celebrare a necazurilor „celuilalt”. Cum ar fi ca Viktor Orbán să decreteze sărbătoare naţională la data aniversării Dictatului de la Viena din 1940?

Cum ar fi ca Franţa să declare zi de sărbătoare naţională ziua de 11 noiembrie, doar ca se le facă în ciudă vecinilor de peste Rin? Evident, nu se va întâmpla acest lucru pentru că cele două societăţi, în pofida unui trecut comun conflictual, au optat pentru lăsarea trecutului pe seama istoricilor, de evita victimizarea şi redeschiderea periodică a rănilor din trecut. 

În centrul şi estul continentului, asemenea atitudini  nu sunt, momentan, posibile. În această parte a Europei, naţionalismul etnic – deşi nu aşa virulent ca în urmă cu un secol, când a făcut ca zona să fie numită „Butoiul cu pulbere al Europei” –  nu şi-a epuizat încă resursele. Românii, maghiarii şi alte populaţii vecine, sensibili şi nevindecaţi de traumele trecutului, sunt în continuare receptivi la mesaje de acest fel. Am putea spune că, atât românii, cât şi maghiarii, sunt încremeniţi în proiect şi se încăpăţânează în a se menţine ca un sol fertil pentru politicieni care periodic injectează doze de ură în societate şi care se validează/perpetuează la putere prin exploatarea traumelor din trecut.

Bogdan Munteanu este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Cluj-Napoca, actualmente doctorand.

Vă aşteptăm azi, 25. 05, la o discuţie live cu cei doi istorici despre acest articol, despre tratatul de la Trianon şi alte subiecte istorice şi de actualitate româno-maghiare. Ne vedem pe pagina de facebook a MaghiaRomânia, de la ora 20:00.