Scenarii idilice, post-pandemice, post-capitaliste
by Alexandru LazescuChiar dacă orice criză crează și oportunități e greu de crezut că “visul” unei societăți asistențiale de tipul Matrix #stăm acasă, împărtășit de mulți europeni și aplaudat de intelectuali proeminenți, va rezista la confruntarea cu realitatea economică și socială
Predicțiile pentru perioada imediat următoare în materie de epidemie și economie ne aruncă într-o adevărată zona crepusculară. Deși se face trimitere obsesiv la “știință” pentru a avansa tot felul de ipoteze, știința în materie de modele epidemiologice a dat rateuri peste rateuri iar în ceea ce privește soluțiile medicale concrete împotriva noului coronavirus, tratamente sau vaccin, veștile bune anunțate periodic au fost pînă acum fie infirmate fie însoțite destul de repede de nuanțări sau semne de întrebare. De pildă, spun medicii, este notoriu faptul că vaccinurile respiratorii sunt greu de produs în laborator și, pentru că incumbă riscuri deosebite pentru pacienți, trebuie testate extensiv. În plus, virușii respiratorii fac mutații rapide. Este dat de exemplu virusul gripei care înregistrează mutații atît de importante încît anticorpii produși de vaccin nu-l mai recunosc, deci nu-l mai pot neutraliza, doar la un an distanță. Acesta este și motivul pentru care vaccinurile anti-gripale trebuie repetate anual. Asta înseamnă că așteptările optimiste privind apariția unui vaccin miraculos care să ne readucă într-un viitor relativ apropiat la viața anterioară trebuie privite cu multe rezerve.
Pe acest fond lucrurile au devenit și mai complicate din cauza politizării excesive. Deși, “nu ar trebui să există o modalitate liberală sau conservatoare de luptă împotriva unei epidemii“, scrie Richard Thompson Ford în The American Interest. Numai că exact asta se întîmplă în prezent, totul este văzut în cheie politică sau ideologică. În opinia lui Ford este un efect direct al campaniei duse în mediile academice occidentale în anii ’70 – ’80, al cărui rezultat a fost invazia abordărilor ideologice în fiecare domeniu al științei. Orice chestiune considerată în trecut factual obiectivă sau neutrală din punct de vedere politic, de la sociologie sau artă la istorie și jurisprudență, a ajuns să fie privită, în cheie ideologică. S-a instaurat astfel convingerea, toxică, că fiecare problemă ar trebui evaluată în funcție de cui folosește, din perspectiva diviziunii partizane stînga – dreapta.
Previzibil, la fel se întîmplă și cînd intrăm pe teritoriul prognozelor economice, unde domnește același înalt grad de incertitudine, și mai ales atunci cînd se avansează tot felul de scenarii privind felul în care ar trebui să arate societatea în viitor. De exemplu campionii radicali ai titanicei bătălii împotriva Schimbărilor Climatice au salutat imediat felul în care arată, ideal după ei, “lumea în pandemie“: fără mașini și avioane, fără vacanțe și petreceri în oraș cu prietenii, cu “imersiuni în realitatea virtuală”, de acasă. Iată, spun ei, New Green Deal-ul american și Green Deal-ul din UE sunt posibile, se pot găsi bani pentru a renunța rapid la sursele de energie tradiționale și la o serie întreagă de activități economice “dăunătoare”. Problemele legate de faptul că zeci de milioane de oameni au rămas fără slujbă, că sectoare întregi din economie sunt în colaps, unele dintre ele cu puține șanse de a-și reveni într-un viitor previzibil, sau că banii guvernamentali injectați pe piață, trilioane de dolari și de euro, aruncă pur și simplu în aer datoriile publice ale statelor, aflate oricum la cote de avarie încă înainte de pandemie, sunt văzute doar ca niște necesare și relativ minore neajunsuri pe drumul pentru îndeplinirea obiectivului măreț de “salvare a planetei”.
Soluțiile miraculoase: UBI, statul asistențial și renunțarea la capitalism
În mod paradoxal deși știm atît de puțin despre cum va arăta lumea în care vom trăi în perioada următoare avem o imagine mult mai clară privind felul în care mulți europeni și-ar dori să arate. Concluzia de ansamblu este aceea că ei își doresc niște schimbări radicale. Un procent covîrșitor, 71de procente dintre europeni, se declară în favoarea introducerii unui venit de bază universal garantat, așa numitul UBI (Universal Basic Income), potrivit unui sondaj de opinie realizat, în luna martie, de către o echipă de cercetători de la Universitatea Oxford, coordonată de Timothy Garton Ash, profesor de studii europene la aceeași universitate. UBI, formulă pe care guvernul socialist spaniol, care vrea să o introducă experimental pentru un segment limitat din populație, o vede permanentizată în viitor, înseamnă în esență să primești un venit de bază garantat de la stat necondiționat, indiferent dacă muncești sau nu, indiferent dacă vrei să muncești sau doar vrei să stai acasă, ca acum în perioada de izolare. Timothy Garton Ash se arată, “încurajat”, chiar încîntat, de această posibilitate, într-un articol pe această temă publicat în The Guardian.
“Propunerea pentru un venit de bază universal a fost, până de curînd, adesea respinsă ca fiind îndepărtată și utopică”, scrie el. “Dar, în timpul blocajelor anti-pandemice, multe țări dezvoltate au introdus ceva apropiat, pentru o mare parte a populației. Aproape că nu trece nici o zi acum fără să citesc un alt articol care sugerează că venitul de bază universal, sau o variantă a acestuia, este o idee al cărei timp a venit”. În acest punct trebuie spus că ideea UBI a fost avansată ca o modalitate de susține a financiar persoanele care ar urma să fie afectate în viitor de introducerea roboților și algoritmilor bazați pe Inteligența Artificială. Fondurile necesare urmînd a fi obținute prin ceea ce ar fi o “taxă pe roboți” aplicată companiilor, o variantă destul de diferită de cea discutată mai sus.
Dar de ce este Timothy Garton Ash atît de încîntat? Pentru că, spune el, UBI ar fi una dintre pietrele de temelie ale unui posibil viitor în care am reuși să transformăm o enormă criză într-o mare oportunitate. Ar fi o soluție-răspuns la “inegalitatea în creștere, atît economică, cît și culturală, care a erodat chiar bazele democrațiilor liberale consacrate, precum cele din Marea Britanie și Statele Unite. După ce am învățat în timpul blocajului să lucrăm în diferite moduri, mai mult de acasă și cu mai puține călătorii inutile, putem transforma acest lucru într-un nou model de muncă. După ce am apreciat aerul mai curat și cerul mai limpede, sunetele păsărilor care nu sunt înecate de trafic, și schimbările lente ale naturii pe care am fost până acum prea ocupați să le observăm, vom privi în sfîrșit cu seriozitate măsurile radicale necesare atît pentru abordarea combaterii schimbărilor climatice cît și pentru o creștere a calității vieții”.
Deși Timothy Garton Ash nu spune asta explicit acest viitor idilic, cu cîntec de păsărele pe fondul unui cer albastru, și cu oameni care se bucură, liberi de orice constrîngeri și slujbe obositoare, de toate bucuriile vieții încasînd regulat banii trimiși de guvern seamănă foarte bine cu societatea comunistă despre care vorbea și Lenin în 1917, în “Statul și Revoluția“, în care se înfăptuia principiul “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” (cu accentul pus mai degrabă pe nevoi, în forma sa modernă). Renunțarea la capitalism, la economia de piață, pentru “salvarea Planetei“, este de altfel o temă care apare tot mai des în discursul intelectual și în cel politic, cu trimitere la democrații socialiști din America, ale căror idei au fost preluate în parte și de Joe Biden, contracandidatul lui Donald Trump la alegerile din noiembrie. Conform unui articol din același The Guardian, cotidian care propune să nu mai folosim termenul “Schimbări Climatice”, pentru că nu sperie suficient, ci de “Climate Emergency” (Urgența Climatică), pentru „combaterea schimbărilor climatice se impune renunțarea la capitalism”. La fel, un alt articol, din Foreign Policy subtitrează că este dificil să susții simultan și capitalismul și mediul înconjurător.
“Nu este important dacă un argument este factual corect ci dacă este corect din punct de vedere moral” (Alexandria Ocasio-Cortez
Problema cu aceste scenarii intelectuale este că ele intră în contradicție cu elementele fundamentale definitorii ale naturii umane și cu mecanismele sociale. O primă observație este aceea că a pleda pentru o și mai pronunțată izolare socială într-o lume în care oricum se văd efectele negative al refugiului, mai ales al tinerilor, într-o lume virtuală dominată de rețelele sociale este aproape iresponsabil. Suntem chiar atît de nerăbdători să creăm un univers de tip Matrix #stămacasă perpetuu? Și în aceeași ordine de idei ce efecte psihologice va avea asupra oamenilor faptul că deși vor primi o sumă lunară de bani, admițînd că acest lucru este posibil din punct de vedere economic, nu vor mai avea practic nici un rost, rostul pe care doar o activitate concretă, o responsabilitate, ți-l dă? E adevărat, este o temere, exprimată și de Yuval Noah Harari, aceea că oamenii ar putea deveni la un moment dat dispensabili, dar nu ar trebui să aplaudăm o astfel de tendință, ci mai degrabă să încercăm să găsim soluții, pe cît posibil.
Pe de altă parte astfel de politici economice socialiste au dat greș oricînd și oriunde au fost aplicate, degenerînd în regimuri totalitare brutale și corupte, precum cele din Uniunea Sovietică, China lui Mao, Coreea de Nord, Cuba, Cambodgia, Venezuela, care au lăsat în urmă zeci de milioane de victime. Cooperativele agricole de producție și industria socialistă din comunism au fost eșecuri monumentale. După cum descria plastic situația dna Thatcher “problema socialismului este că la un moment dat se termină banii altora”.
Ideea că cineva se va zbate să fie creativ, să-și sacrifice viața personală pentru a pune în operă o idee de afacere doar pentru ca ulterior să vină statul să-i ia cam de tot ce produce pentru a repartiza ulterior banii în sistem UBI, este complet ruptă de realitate. O parte dintre noi care am prins perioada comunistă am văzut cum aratau magazinele, restaurantele sau hotelurile aflate în proprietatea statului, ca să dăm doar cîteva exemple. În lumea reală oamenii fie își vor muta capitalul fie se vor muta cu totul în spații mai prietenoase. Așa cum se întîmplă deja acum în Honk Kong pe fondul liniei tot mai represive adoptate la Beijing, care practic va duce la anularea de facto a aranjamentului “o țară, două sisteme” convenit prin tratatul semnat cu Marea Britanie. Ușurința cu care se vorbește despre renunțarea la economia de piață, ca și cînd ai schimba doar firma de la intrarea unui birou, fie din rațiuni exclusiv morale fie avansînd scenarii catastrofale cu care ar urma să ne confruntăm peste 30 de ani în condițiile în care am văzut cum modelele de prognoză epidemiologice, mult mai simple decît cele climatice, au dat greș sistematic chiar pe un interval de cîteva luni, a căpătat pentru mulți statut de dogmă oficială. Dar chiar dacă admitem că în economia schimbărilor climatice există și o influență a omului o logică de bun simț ar trebui să ne spună că soluțiile tehnologice pot veni, ca și pînă acum, doar de la energia creativă pe care doar o piață liberă și competiția o pot genera.
Cum poate fi caracterizată alocarea de către UE a unei sume de 100 miliarde euro pentru Green Deal în condițiile crizei economice dramatice pe care o traversăm. Și nu e vorba doar de asta, costul plătit între altele și de țări ca România va fi considerabil. De pildă, un astfel de demers motivat exclusiv ideologic a făcut ca prețul energiei în California să fie dublu decît cel din restul Statelor Unite. La baza abordărilor de acest fel stă o concepție exprimată non-șalant de Alexandria Ocasio-Cortez într-un interviu la CNN, dar utilizată la un moment dat și de Barack Obama: “Nu este important dacă un argument este factual corect ci dacă este corect din punct de vedere moral”. E tipul de atitudine pe care un cunoscut economist o descria, cu trimitere la cineva care, fără să aibă cele mai elementare cunoștințe în domeniu, pleda cu pasiune pentru o serie de politici economice fără să fie interesat de consecințele acestora. “Nu se întreba dacă este apă sau benzină ceea ce vrea să toarne peste focul economic, ci doar dacă este un act bine intenționat”.
În plus, aplicarea măsurilor radicale anti-economice de tipul “Green Deal”, cu efecte destructive asupra economiei europene (și americane dacă democrații socialiști își impun proiectul), într-un moment în care China este în plină ofensivă de obținere a dominației globale aduce aminte de curentele pacifiste din perioada premergătoare izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în care regăsim nume de marcă, ca Bertrand Russell sau John Dewey, care susțineau dezarmarea totală cu puțin înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Asta pe fondul înarmării masive a Germaniei hitleriste. De pildă Dewey, un important psiholog și pedagog american, spunea că doar „inerția mentală” ar putea explica de ce unii oameni nu erau dispuși să-și riște securitatea națională în scopul nobil al renunțărilor la război pe plan internațional. În opinia sa motivele lor „erau mai degrabă psihologice decît practice sau logice”.