ENERVANT(1) – Gheorghe Schwartz

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –ENERVANT sau cum s-a descurcat Maestrul Doctor Gustav R. Propp în scorbură și ce s-a întâmplat, până la urmă, cu el adică Vocalize în si bemol minor. Apărută la Editura Junimea în 2020

Justificare

Și iarăși repet (ajungând la o gamă în si, o spun pentru a șaptea oară!): aceasta este o „Justificare” și nu o „Prefaţă” şi nici o „Introducere”! „Prefaţa” sau Întroducerea” nu exprimă decât ceea ce se întâmplă în faţa publicului la „lansările de carte”: momente mai mult sau mai puţin festive, în care este posibil orice, în afară de a fi arătat şi doar cel mai mic cusur al lucrării prezentate şi – Doamne fereşte! – vreo umbră pe chipul gloriosului autor. După care urmează sesiunea de autografe, când fericitul autor scrie „Cu stimă”, „Cu aleasă stimă” și „Omagiu” domnișoarei, doamnei ori domnului pe care-l cunoaște sau nu, pe care-l stimează sau nu.

Această „Justificare” nu vrea decât să repete, iar și iar, că, la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă „vocalize”.

Acum, după „vocalizele” în Do major („Enigmele infinite”, 2014), în re minor („Hotarele istorice”, 2015), în mi minor („Justiția suverană”, 2016), în Fa major („Hârtiile oficiale”, 2017), în Sol major („Jocurile trecerii”, 2018) și în La major („Cuvântul cotidian”, 2019), urmează – desigur! – vocalizele în si bemol minor („Enervant”). Desigur!

De ce în si bemol minor? Pentru că un lucru atât de cumplit de enervant, asemenea celor povestite în acest al șaptelea caiet, nu poate fi descris decât într-o gamă prea puțin optimistă, iar bemolul arată că, pe parcursul acestor întâmplări, starea de spirit a protagonistului coboară mereu, încet dar sigur, cu câte un semiton. Încet, dar sigur pentru că până să ajungem la atmosfera marșului funebru (bineînțeles în si bemol minor) din Sonata numărul doi de Chopin, vom asista neputincioși la tragica prăbușire a bunului veșnic vinovatului nevinovat. Domn Doctor Gustav R. Propp. Iar cum totul s-a agravat de la coșmarul ce-i revenea tot mai enervant, doar o gamă minoră poate oglindi atmosfera atât de înnourată, dar care, în mod neașteptat s-a înseninat.

O precizare: După cum se poate vedea, toate aceste vocalize au titlurile formate din câte două cuvinte compuse, fiecare, din opt litere. Ca să păstrăm această regulă de aur, vocalizele noastre în si bemol minor ar fi trebuit să se numească „Coșmarul enervant”, doar că, în primul rând, acesta n-ar fi decât un pleonasm, deși enervantul cu pricina a cunoscut mai multe intensități, enervantul devenind mai mult decât enervant, îngrozitor de enervant etc.. Iar, în al doilea rând, la fel ca Maestrul Doctor Gustav R. Propp, nu trăim doar coșmaruri enervante, enervantă poate fi și o situație din starea de veghe. Chiar foarte enervantă.

„Nu există mărire, bogăție sau onoruri fără neliniște”

(Oxenstierna, Pensées, réflexions – maximes morales, II, 88)

0.

Despre Maestrul Gustav R. Propp s-ar putea spune că e exagerat de prevăzător, că vede peste tot primejdii, că e prăpăstios. Însă el, Maestrul Gustav R. Propp, susține că este un semn de crasă inconștiență să nu percepi posibilele amenințări și, drept urmare, să nu-ți iei măsuri de siguranță. Unii s-au găsit să observe că dacă adulmeci peste tot doar pericole, n-apuci să te mai bucuri de viață. Dar și la asta are Doctorul Propp un răspuns cât se poate de pertinent: „Sesizând la timp provocările, tocmai viața este cea pe care mi-o apăr!” E cineva care ar putea să-l contrazică? Nu este nimeni care ar putea să-l contrazică!

1.

De unde a început

În noaptea de 2 spre 3 iunie, Domnul Doctor Gustav R. Propp a avut un coșmar îngrozitor, de care n-a reușit să scape toată ziua. Și nici în zilele următoare. Chiar dacă, inițial, cele visate n-au putut fi catalogate decât drept „enervante” – și chiar așa le-a și catalogat Domnul Doctor Gustav R. Propp – cu timpul, prin acumulare, ele au devenit foarte enervante și, la final, s-au stins în cele groaznic de enervante. (Și ce final!)

Pentru ca bunul cititor să înțeleagă prin ce a trecut Domnul Doctor, este nevoie să dăm timpul înapoi până la perioada când Domnul Doctor încă n-a fost doctor și chiar și până când lui Gustav încă nu i se spunea nici măcar „domnul Gustav”, ci doar „Micul nostru Gusti”. Pentru aceasta, vom proceda asemenea numeroșilor scenariști care, după o secvență oarecare, afișează pe ecran formula magică aptă de a face timpul reversibil: „cu opt ore în urmă” sau cu „opt luni în urmă”. Noi suntem obligați să anunțăm „cu patruzeci și opt de ani în urmă”. Da, în noaptea de 2 spre 3 iunie, când a avut coșmarul acela (deocamdată doar enervant), Domnul Doctor Gustav R. Propp abia a împlinit de câteva săptămâni frumoasa vârstă rotundă de cinzeci de ani, vârsta când, îndeobște, omul este încă în plină forță, când mai țese planuri mărețe pentru viitor, când, datorită experienței acumulate, dă randamentul cel mai eficient. Deci, din cei cinzeci de ani, noi vom da timpul înapoi cu doar patruzeci și opt de ani fiindcă, nefiind specialiști în psihanaliză, nu avem cum să detectăm trăirile lui Gusti de dinainte de atât de gingașa vârstă de doi anișori. În schimb, știm din însăși mărturisirile lui Gustav că întâia sa amintire de care este conștient este cea în care se afla cu bunicii în parcul municipal. Atunci, ține minte Domnul Doctor, a trecut prin prima sa spaimă, o spaimă care – iată! – îi revine tot mai des. Acolo, în parcul municipal, micul Gusti a vrut să prindă o pasăre – uneori o numește porumbel, altădată vrăbiuță – dar aripata nu l-a lăsat să pună mâna pe ea, și-a luat zborul și s-a așezat pe ramurile unui tufiș. Gustav își aduce aminte „de parcă ar fi fost ieri” cum porumbelul – sau vrăbiuța? – îl privea provocator, așa că s-a luat după ea. Dar vrăbiuța – sau porumbelul? – a mai executat un salt și a aterizat pe un alt tufiș, un tufiș aflat ceva mai departe de aleea unde bunicii și-au găsit interlocutori la fel de pasionați ca ei de campania alegerilor locale anticipate, întrucât primarul tocmai murise într-un accident rutier. Cele două perechi de bătrâni – alegători cu multă experiență – nereușind să cadă de acord în privința niciunui candidat cât de cât drept onorabil, l-au pierdut din ochi pe nepoțelul plecat tot mai departe pe urmele porumbelului – sau a vrăbiuței? În amintirea aceea, micul Gusti a fost încredințat că a nimerit în mijlocul unui codru des, o pădure tropicală, despre care atunci încă n-avea habar, dar mai târziu, gândindu-se la acea primă experiență, își imagina că ar fi fost exact în miezul unei păduri nesfârșite pe care a văzut-o (îngrozit) pe micul ecran, într-un documentar despre vegetația Amazoanelor. (Pe micul ecran, fiind de la sine înțeles că, după traumele adânci ale acelei experiențe timpurii, Gustav R. Propp a refuzat cu hotărâre să calce pe terenuri împădurite.) Ei, și ca să terminăm secvența anunțată „cu patruzeci și opt de ani în urmă”, vom spune doar atât: rătăcindu-se, copilul s-a panicat atât de tare încât n-a răspuns nici strigătelor tot mai speriate ale bunicilor care-l căutau. (Parcă le recunoștea vocile, dar dacă totuși nu erau ei?) Spaima aceea a fost atât de crâncenă, încât copilul a început să se bâlbâie. Și bâlbâitul i se reinstala prompt ori de câte ori îi revenea în minte și prima sa amintire.