The New York Times: Lecțiile Germaniei pentru China și America: Mai bine să-ți iubești țara cu inima frântă decât s-o iubești orbește

”Statul-națiune, de unul singur, nu are un viitor”, a declarat săptămâna trecută cancelarul german Angela Merkel. A fost o provocare directă la adresa sloganului „America First” al președintelui Trump, un slogan care continuă să disemineze otravă. America lui a devenit cea mai neserioasă națiune.

E ușor – ați putea spune – pentru un german să respingă statul-națiune. Istoria germană s-a confundat după 1945 cu căutarea unei căi de a ieși din rușinea națională. Luna aceasta, la cea de-a 75-a aniversare a sfârșitului celui de al Doilea război mondial în Europa, președintele german Frank-Walter Steinmeier a declarat: „Trecutul Germaniei este un trecut fracturat – cu responsabilitate pentru uciderea a milioane de oameni și suferința altor milioane. Acest lucru ne frânge inimile până în ziua de azi. Și de aceea spun eu că această țară nu poate fi iubită decât cu o inimă frântă.”

Pentru un american, care îndură zilnic aiurelile lui Gură-Spartă Suprem, declarația lui Steinmeier e impresionantă – prin onestitate, prin modestie, prin seriozitate, prin bun simț, prin moralitate, prin curaj. Administrația Trump a exilat toate aceste cuvinte în trecutul american.

Nu cred că e ușor, chiar și pentru un german, să vorbească despre a iubi țara cu o inimă frântă și nici să pronunțe, cum a făcut Merkel, decesul „statului-națiune, de unul singur”. Naționalismul este cel mai facil și mai eficace instrument politic, precum și cel mai periculos. A fost important, în toiul unei pandemii care a revelat o lume incapabilă de un răspuns coordonat și văduvită de conducerea americană, faptul că națiunea cea mai puternică a Europei a făcut un onorabil pas înainte.

Uniunea Europeană, acea entitate a cărei inimă se încăpățânează să bată, a ieșit din pandemie mai bine decât China ori SUA. Mușamalizarea pe bază de frică a pandemiei în China și negaționismul haotic al administrației Trump au fost principalii doi contribuabili la dezastru. Despotismul în curs de înăsprire al președintelui Xi Jinping și dărăpănarea democrației americane au fost evidente.

Nu doar pentru cetățenii amenințați ai Hong Kong-ului care se simt alarmați de China lui Xi și nu doar pentru americanii care se simt neliniștiți de mizeria lui Trump. Un pește de la cap se împute. Atât China cât și SUA fac trafic cu minciuni.

În China avertizorii de integritate mor sau dispar după ce vorbesc despre Cernobîlul biologic al țării. În SUA lui Trump trei inspectori generali, inclusiv Steve Linick de la jenantul Departament de Stat al lui Mike Pompeo, au fost concediați, plus un adjunct de inspector general. Un avertizor de integritate, cercetător și angajat federal, Rick Bright, a fost dat afară. Mecanismele de control sunt inamicul conducătorilor care caută impunitate pentru a face ce pot ei mai rău.

Xi a pus mâna pe puterea pe viață, iar Trump îl invidiază. Cel mai înspăimântător lucru scos la iveală de pandemie despre cele două mari puteri ale secolului 21 sunt felurile în care ele se aseamănă.

Într-un important raport încă nepublicat al Council on Foreign Relations, Robert Blackwill, fost ambasador american în India, și Thomas Wright, director al Center on the United States and Europe de la Brookings Institution, vorbesc despre „sfârșitul ordinii mondiale”. „Reputația de putere disfuncțională” a Americii și „puterea coercitivă” tot mai mare a Chinei contribuie la acest lucru. Iar virusul „exacerbează tensiuni”.

Merkel și-a împărtășit judecata cu privire la statul-națiune în contextul în care Germania a acceptat, pentru prima dată, o redistribuire a datoriilor pentru ajutarea celor mai fragile economii europene. Ea și președintele francez Emmanuel Macron au anunțat un acord privind un fond de refacere de aproape 550 miliarde de dolari, finanțat prin împrumut comun. Merkel este o conducătoare prudentă, dar capabilă de curaj inspirat de principii. Pentru Germania, ale cărei stafii perene includ hiperinflația din anii ’20 și ale cărei obsesii perene includ disciplina fiscală, aceasta a fost o ruptură radicală și un pas spre o Europă mai federală.

Merkel – care la anul nu va mai candida și căreia i se va simți lipsa – a semnalat că e nevoie de inovație. Lumea nu se poate întoarce acolo unde era înainte de virus. Vechiul statu-quo e inadmisibil. Naționalismul Americii lui Trump, al Chinei lui Xi, al Rusiei lui Vladimir Putin nu este răspunsul.

Stephen Heintz, președintele al Rockefeller Brothers Fund, a scris despre o criză „care izvorăște din uzura morală tot mai mare a trei sisteme fundamentale de operare care au configurat civilizația în ultimii 300 de ani: capitalismul, alimentat de carbon încă din zorii Erei Industriale și bazat tot mai mult pe «financiarizarea» globală; sistemul statului-națiune, formalizat prin Pacea Westfalică din 1648; și democrația reprezentativă, un sistem de autoguvernare bazat pe idealurile iluministe de libertate, echitate, justiție și egalitate”.

Problema este aceea că „practica noastră a capitalismului periclitează ecosistemul planetar și concomitent generează o amplă inegalitate economică”. Statul-națiune e „inadecvat pentru gestionarea problemelor transnaționale precum încălzirea globală”. Iar „democrația reprezentativă nu e cu adevărat nici reprezentativă, nici prea democratică, întrucât cetățenii au sentimentul că autoguvernarea a fost înlocuită de domnia corporațiilor, a intereselor speciale și a celor bogați”.

Virusul și colapsul economic ce-l însoțește nu au făcut decât să întărească urgența inspirată de aceste reflecții. Aceasta este Epoca Decăderii – a ordinii mondiale, a dreptului internațional, a adevărului, a cuvântului Americii. Sunt vremuri primejdioase, după cum Germania o știe mai bine decât orice altă națiune. Autocrația se hrănește cu teamă, nefericire, resentiment și minciună. A făcut-o în anii ’30; o face acum. Mai bine să-ți iubești țara cu inima frântă decât s-o iubești orbește.

Sursa: The New York Times / Articol de Roger Cohen / Traducere: Andrei Suba