Legendele lui Ioan de Hunedoara. Rodul iubirii unui rege cu o fată de boier român, moartea învăluită de mister
by Daniel GuţăIoan de Hunedoara se numără printre cele mai iubite personaje ale epocii medievale din istoria românilor, dar şi a maghiarilor şi sârbilor şi a fost eroul a numeroase legende.
Ioan de Hunedoara, cel mai faimos voievod al Transilvaniei medievale, a fost încă din timpul vieţii sale un personaj legendar, a cărui origine şi ascensiune au fost dezbătute aprig, de-a lungul timpului, de istoricii români şi maghiari. Erou al maghiarilor, românilor şi sârbilor, istoria voievodului transilvan este înţesată de mituri. Iată câteva dintre cele mai cunoscute.
Ioan de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1387, în ţinuturile Hunedoarei sau ale Haţegului, potrivit unor istorici, însă data şi locul naşterii sale au rămas în registrul controverselor istorice, la fel şi originea etnică a voievodului şi a familiei acestuia. Deşi a fost contestată de numeroşi oameni de ştiinţă maghiari şi români, cea mai cunoscută legendă despre Ioan de Hunedoara îl plasează ca fiu nelegitim al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg.
Ioan de Hunedoara, fiu nelegitim al regelui
Povestea a fost redată de cărturarii vremii Gaşpar Heltai şi Antonio Bonfini. În anul 1393, spune legenda, regele catolic Sigismund de Luxemburg, al Ungariei a hotărât să îşi conducă armatele într-o cruciadă anti-otomană, în ţinuturile din sudul Dunării. Ajuns la graniţele împărăţiei sale apostolice, la capătul îndepărtat al Transilvaniei, înainte de începe expediţia peste Dunăre, ar fi acordat trupelor sale câteva zile de odihnă pentru ca acestea să se recupereze după marşul rapid şi îndelungat, înainte de a face faţă greutăţilor războiului. Regele a părăsit tabăra pentru a explora împrejurimile şi a întâlnit-o pe Elisabeta Morszinai, fiica unui boier valah, o frumoasă tânără de care s-ar fi îndrăgostit pe loc.
Copila, simplă şi slabă, nu a putut rezista la galanteriilor presante ale suveranului, care a sedus-o cu strălucirea coroanei. Fata i s-a dăruit, însă câteva luni mai târziu, la întoarcerea triumfătoare a regelui din expediţia militară, l-a anunţat că a rămas însărcinată. Atunci, regele i-a dat un inel de aur cu încredinţarea că dacă va naşte un fiu să îl ducă la el la Buda, unde îi va purta de grijă. Câţiva ani mai târziu, hazardul războiului l-a adus pe rege din nou în Valahia. Elisabeta fusese dată între timp în căsătorie, de tatăl său, unui boier valah, bun la suflet, care însă avea să moară ucis în luptă. Aflând de expediţia regelui tânăra şi-a pus inelul pe deget, l-a luat pe micul Ioan şi s-a înfăţişat acestuia. Sigismund l-a luat pe copil în braţe şi l-a sărutat, reînnoindu-şi jurămintele faţă de tânără.
După un timp, Elisabeta şi-a implorat fratele să o însoţească la palatul regelui din Buda, împreună cu Ioan. Cei trei au plecat pe jos, însă la un popas, în timp ce femeia s-a oprit pentru a spăla hainele într-o baltă, un corb s-a repezit din văzduh şi a smuls din mâna micuţului Ioan inelul primit în grijă de la mama sa. Au avut noroc cu fratele acesteia, care a săgetat pasărea şi a putut recupera inelul. Ajunşi la Buda, cei trei sunt primiţi de rege, care mai târziu va dărui familiei Huniazilor domeniul regal al Hunedoarei, cu 40 de sate, şi Castelul Corvinilor. La acea vreme, familia făcea parte din mica nobilime din Transilvania, iar actul de danie era o răsplată pentru faptele de arme prin care s-a remarcat. Pe lângă domeniul întins al Hunedoarei, familia Huniazilor a primit exploatări miniere de aur, argint şi fier şi ocnele de sare, ultimele fiind cele mai profitabile surse de venituri din Transilvania. Huniazii au intrat în rândul nobilor, având drept blazon un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în plisc un inel.
Ioan de Hunedoara şi prizonierii turci
Fântâna din curtea interioară a Castelului Corvinilor datează de aproape şase secole şi ar fi fost construită, potrivit legendei, de trei prizonieri turci, cărora Ioan de Hunedoara le-a promis că dacă vor găsi apă în stânca pe care a fost zidit castelul vor fi eliberaţi. Turcii au dat de apă, la aproape 30 de metri adâncime, după 15 ani în care au săpat în stâncă. Între timp, în anul 1456, voievodul Transilvaniei a murit, iar soţia sa Elisaneta Szilagyi, nu a mai respectat promisiunea acestuia şi a poruncit decapitarea prizonierilor. O inscripţie în arabă, descoperită în „casa fântânii”, a dat naştere acestei poveşti.
Iată cum este prezentată legenda de muzeografii de la Castelul Corvinilor:
„Se povesteşte despre această fântână că a fost săpată de către trei prizonieri turci pe care Ioan de Hunedoara îi ţinea în castel. Ioan le promite celor trei că îi va elibera dacă vor săpa o fântână cu apă bună. Prizonierii, animaţi de speranţa eliberării, sapă în stancă timp de 15 ani şi la 28 de metri adâncime reuşesc să găsească preţioasa apă. Numai că între timp Ioan murise, iar soţia sa, Elisabeta Szilagyi, a decis sã nu respecte cuvântul dat de soţul sãu şi nu îi eliberează pe cei trei turci, hotărând să fie ucişi. Prizonierii, ca ultimă dorinţă, cer permisiunea să scrie pe cheile fântânii o inscripţie: „Apă ai, inimă nu”, ca un reproş pentru promisiunea făcută şi nerespectată.
De fapt, inscripţia descifrată de Mihail Guboglu glãsuieşte astfel: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică”.
Caracterele vechi arabe conţinute de inscripţie o datează la mijlocul secolului al XV-lea. Poziţia actuală a inscripţiei este pe unul dintre contraforţii capelei”, informează muzeorgrafii. Legenda fântânii săpate în stânca pe care a fost ridicată cetatea medievală din Hunedoara a fost cunoscută de la începutul secolului XX, însă a devenit foarte populară din anii 1980, o dată cu apariţia volumului „Povestiri istorice pentru copii, şcolari, şomii patriei şi pionieri”, semnat de Dumitru Almaş, editat de Casa Scânteii, în 1982. Potrivit istoricilor, fântâna Castelului Corvinilor a avut un rol strategic în componenţa edificiului. Datorită ei, castelul devenise o fortăreaţă de necucerit, pentru că apărătorii lui puteau rezista asediului, având apă.
„Chiar dacă cetatea era împresurată ca într-un cleşte de către duşman, locuitorii ei nu sufereau din pricina lipsei de apă, deoarece acesta nu putea astupa fântâna sau abate apa”, relata Joseph Adalbert Krickel, un topograf vienez, care a vizitat Hunedoara în 1828, citat în volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei Române, 2005). Legenda prizonierilor turci este contestată de istorici.
Săgeata „norocoasă” care i-a cauzat moartea
În 11 august 1456, la doar trei săptămâni după marea victorie a armatelor creştine împotriva otomanilor care au asediat Belgradul, cea mai strălucită victorie a lui Ioan de Hunedoara, acesta a murit în tabăra lui de la Zemlin, în apropiere de Belgrad. Moartea voievodului transilvănean, susţin istoricii, a fost cauzată de epuizarea fizică şi de epidemia care cuprinsese tabăra militară, pustiită de armatele sale, după retragerea turcilor.
„Şi din această oboseală a căzut în friguri, din a căror cauză s-a consumat de tot. Medicamentele doctorilor au fost zadarnice. Din această cauză i-au dat sfatul să schimbe aerul. Şi a pornit cu prietenii săi în Semlin, ca acolo, la aer nou, să-şi învioreze corpul său. Acolo erau ambii săi fii şi mai mulţi prieteni, cu Capistran dimpreună. Medicii erau îngrijoraţi asupra vieţii lui, deoarece temperatura nu mai înceta şi neîntrerupt îl mistuia. Şi Capistran a început a-l face atent, că aceasta este voinţa lui Dumnezeu, că voieşte să-l ducă din această viaţă mizerabilă, la fericirea eternă. Deci să se îngrijească de testament, să le rânduiască toate în ordine frumoasă şi bună şi să se gândeascăî şi de suflet ca şi un creştin bun”, afirma cărturarul Gaşpar Heltai. Auzind sfatul călugărului franciscan, Ioan de Hunedoara i-ar fi răspuns:
„Nebun este omul acela care îşi amână lucrurile testamentului său pentru timpul din urmă, deoarece nu ştie când va veni ceasul ultim. Mai bine în fiecare moment să fie acesta înaintea noastră. Din această cauză, părinte Capistran, demult mi-am făcut deja testamentul. Nu am lăsat acest lucru, ca fiii mei să poarte de grijă de sufletul meu”, scria Heltai, citând-ul pe Ioan de Hunedoara.
Cronicarii turci aveau o altă versiune asupra morţii voievodului, şi anume că Ioan de Hunedoara ar fi murit atins de o săgeată trasă de un turc, în timpul fugii acestuia din calea armatei creştine.
„Afurisitul de Iancu, ieşind, a venit şi el însuşi din cetate şi atacând tunul nostru cel mare, s-a dat o luptă crâncenă, încât au murit mulţi oameni şi de la musulmani şi de la necredincioşi. În cele din urmă, neputându-se lua cetatea, şi sultanul Mehmed văzând aceasta, s-a ridicat din faţa cetăţii şi a plecat zicând: <<Aşa a fost să fie voia lui Allah>>. În lupta aceea afurisitul de Iancu a fost atins de o săgeată. Deşi a fost rănit, acest lucru nu s-a ştiut. Turcii neştiind că Iancu este rănit, au plecat din faţa cetăţii. Afurisitul de Iancu a murit din pricina acelei răni”, informa cronicarul turc Tevarih Ali Osman.
„Diavolul acela răufăcător şi plin de viclenii care era capul rătăciţilor şi al uneltirilor şi căpetenia ghiaurilor răi din fire, plecând din seraiul său de serdar s-a dus şi s-a aşezat la poarta infernului aducător de necazuri şi în timp ce nenorocitul acela umbla printre pedestraşii săi şi vorbea, făcând semne cu mâna celor din faţa sa, un gaziu l-a ochit. Făcând să zboare săgeata sa înaripată ca pasărea, el a nimerit îmbrăcămintea sa aurită şi, trecând prin ea, l-a lovit sub braţ. Zbătându-se timp de trei zile, Iancu a murit în caea de-a patra zi. De ruşine, ascunzând că a fost rănit, s-a răspândit în ţara sa şi în popor zvonul că afurisitul acela a murit de ciumă”, arăta un alt cronicar otoman al vremii. Voievodul a fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail, iar pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.
Vă recomandăm şi: