Cum își pot pierde credibilitatea jurnaliștii de la Bruxelles

De cel puțin șapte ani, Bruxellesul susține lupta împotriva ”corupției”, ”neocomuniștilor” și a ”ciumei roșii din Romania”. O face prin rapoartele MCV ale Comisiei Europene, prin înfierarea în Parlamentul European, cu largul concurs al eurodeputaților români, a guvernelor Romaniei, a partidelor. O face și prin intermediul presei din capitala a Europei.

Încheierea mandatului fostei Comisii Europene conduse de Jose Manuel Barroso a aruncat o anumită lumină asupra oficialilor de la Bruxelles. Fostul președinte Barroso a fost imediat angajat de banca Goldman Sachs. Fostul comisar pentru Justiție Viviane Reding a fost angajată de Agfa-Gevaert, fostul comisar pentru Comert Karel de Gucht a devenit șeful celei mai mari companii telecom din Belgia, fostul comisar pentru Agenda Digitală a fost angajat de Bank of America Merril Lynch. Și vom afla în curând cine sunt cu adevărat și foștii comisari din echipa lui Jean-Claude Juncker, care abia și-a încheiat mandatul.

Cunoaștem aceste lucruri și multe alte dedesubturi datorită muncii jurnaliștilor de la Bruxelles. Dar ce s-ar întâmpla dacă jurnaliștii acreditați la instituțiile UE ar urma aceeași cale a ”ușilor turnante” pe care merg oficialii pe care îi iau în colimator? Având în vedere veniturile mult mai mici obținute în presă decât lucrând pentru instituțiile internaționale, nu este oare legitim să ne întrebăm dacă nu cumva articolele favorabile acestor instituții sunt un mod al ziaristului de a-și asigura o viitoare cariera bine plătită? Și nu este cu atât mai firesc să ne punem această întrebare în cazul ziariștilor care vin din țări cu un nivel al veniturilor mult sub media UE?

Principiul ușilor turnante se aplică și în cazul jurnaliștilor. ”Acest adevărat mercato nu-i vizează doar pe liderii UE. La fiecare cinci ani, noii șefi ai instituțiilor europene îi recrutează pe jurnaliștii care relatează despre Europa, pentru a-i face consilieri de comunicare sau purtători de cuvânt. Puțini sunt jurnaliștii care refuză să treaca de partea cealaltă, veniturile fiind mai mult decat atractive în comparație cu ceea ce ei câștigă din această meserie pe cale de pauperizare”, scrie pe blogul său jurnalistul Jean Quatremer.

”Vânătoarea de ziariști a fost bună și de această dată. Astfel, noul președinte al Consiliului European, liberalul belgian Charles Michel, a apelat la șeful secției externe a cotidianului Le Soir, Jurek Kuczkiewicz, pe care l-a numit ”consilier strategic pentru comunicare”, Nu e singurul: ziarista spaniolă Ana Pisonero a primit Graalul, devenind purtătoare de cuvânt. Anterior, în 2014, în serviciul purtătorului de cuvânt au intrat doi ziariști germani, un portughez și un italian. Pentru a sublinia cât de mult sunt privite aceste transferuri drept ceva normal, să spunem că mulți dintre foștii colegi jurnaliști au aplaudat fără scrupule aceste numiri”.

”Aceste reorientări profesionale ridică probleme deontologice, pentru că acești jurnaliști trec în slujba instituțiilor despre care scriau. Ne putem gândi că au fost recrutați astfel doar acei jurnaliști care s-au facut plăcuți. Iar acest lucru nu face decât sa-i încurajeze pe ceilalți ziariști care speră să fie luați la bord să nu scrie anchete deranjante sau să critice dur politicile europene. Oare articolele elogioase sau prudente pe care le-au scris acești jurnaliști în ultimii ani ar trebui citite acum într-o altă lumină? Aceste transferuri au repercusiuni asupra întregului domeniu al presei: în fond, nu putem oare să bănuim că fiecare jurnalist ce pare mai eurofil nu urmărește de fapt decât să-și pregătească o carieră de eurocrat? Cum să nu le dăm dreptate cetățenilor care nu mai au încredere în presă?

La Bruxelles, lucrurile sunt și mai grave, pentru că instituțiile europene sunt o lume foarte mică, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea. Un avertizor de integritate va mai îndrăzni sa vorbească cu un jurnalist, în condițiile în care mulți jurnaliști pot ajunge să lucreze chiar pentru instituția denunțată de avertizor? Dacă jurnalistul care a primit asemenea informații ajunge să lucreze la Comisie, oare nu există riscul ca el să prezinte aceste informații șefilor, pentru a-și asigura astfel cariera? Cu alte cuvinte, un jurnalist care devine eurocrat vulnerabilizează munca confraților săi ziariști, care își vor găsi tot mai greu surse. Este ceea ce se numește conflict de interese, indiferent de modul în care se întâmplă.

Avocații, spre exemplu, sunt supuși unor reguli foarte stricte în acest domeniu, însă jurnaliștii nu se confruntă decât cu propria conștiință, ceea ce este cel puțin insuficient. Nu ar trebui oare să instituim, ca în cazul foștilor comisari, o perioadă în care ziariștii să nu poată trece în slujba instituțiilor despre care scriu? Cred că merită să reflectam”, scrie Jean Quatremer.