Epopeea dosarului cu șină
by Lucian CremeneanuCred că fiecare dintre noi are cel puțin o poveste tristă cu birocrația din România, care, la un moment dat, i-a făcut viața un chin. Cea mai reprezentativă întâmplare legată de birocrație care îmi vine în minte este pățania unei vecine.
După câțiva ani petrecuți în Spania, femeia s-a repatriat și curând a trebuit să meargă la Primărie pentru nişte acte. De acolo au trimis-o în alt loc, din acel loc în altul, apoi înapoi la Primărie și din nou la dracu' în praznic. După tot acest ping-pong inutil, femeia a cedat: „M-a apucat plânsul pe stradă! M-am simțit atât de umilită!”.
Fără birocrație nu se poate, pentru că „verba volant, scripta manent”. Dar m-am întrebat adesea de ce birocrația românească e mai cu moț decât altele. Pe foarte scurt, de vină pare a fi neîncrederea. Neîncrederea în propria memorie și în ceilalți oameni, neîncrederea instituțiilor în oameni, neîncrederea instituțiilor față de alte instituții.
Prezumția de minciună, fals și înșelătorie este baza oricărui raport birocratic și e nevoie de o hârtie care să certifice negru pe alb ceva. Firește, cele mai mari fraude se petrec tot pe bază de hârtii, dar asta nu înseamnă că oamenii trebuie crezuți fără patalama.
Un monstru în sine, birocrația creează la rândul ei alți monștri. Birocratul are infinit mai mult respect pentru o hârtie semnată și stampilată decât pentru un om în carne și oase. Din spatele unui birou sau baricadat în spatele unei tejghele cu geam termopan, birocratul se simte o ființă superioară, un supra-om, care va descalifica orice biped lipsit de hârtiile necesare pentru a dovedi ce are de dovedit. Va fi necruțător cu cel care nu respectă instituția dosarului cu șină și doar pentru că așa este el, o ființă excepțională, se va coborî până la nivelul plebeului să-i explice unde a greșit.
Multiplele straturi de conducere în instituții și companii sunt și ele generatoare de birocrație. O hârtie care trebuie semnată și aprobată de trei oameni din trei birouri diferite va crea frustrare și pierdere de timp. Încăpățânarea hârtiilor de a nu se muta în mediul virtual amputează orice inițiativă de debirocratizare, la braț cu lipsa de încredere a prea-multor cetățeni în posibilitatea de a-și rezolva problemele prin internet. Așa că nu putem arăta cu degetul doar spre instituții când ne plângem de birocrație excesivă.
Cei care au vrut să mai taie din birocrație și-au cam frânt gâtul. Sistemul se apără singur, instinctiv, orice tentativă de schimbare este privită ca un virus ce trebuie rapid exterminat. Degeaba au unii oameni de la vârful sistemului idei de schimbare, pentru că cei de jos, mărunții cu dinți de perforator în gură și unghii zdrelite de la desfăcutul capselor metalice, au nevoie de hârtii cu antet pentru a supraviețui.
Iar dacă mai punem la socoteală și cât de greoi, prost sau deloc comunică instituțiile între ele, epopeea dosarului cu șină pare departe de final.