Insula Zu (51)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

 Toate acestea pe primele rânduri şi subliniate, sublinieri – titluri. Radu sta pe balcon cu caietul pe genunchi. După o vreme, a completat sub titlul de la pagina cinci: Poţi fi bucuros amintindu-ţi o reuşită, poţi fi bucuros când ai în faţă o perspectivă ce se arată luminoasă, dar fericit nu poţi fi decât într-un prezent lipsit de trecut şi de viitor.

Eu am scris toate astea? s-a întrebat. Încă de atunci?

Radu a continuat să se uite lung la caiet. Apoi a completat (după peste patruzeci de ani): Bucuria o poţi pune în cuvinte, fericirea nu. A mai stat o vreme şi a mai notat: Aşa că tot ce poţi pune în cuvinte este doar bucurie, nu fericire.

Eu am scris toate astea? s-a întrebat iarăşi. Încă de atunci? Uneori, lui Radu i se părea că anumite întâmplări, anumite fapte amintite cu el personaj principal nu le-a trăit el. Şi nu le-a făcut el, deşi făceau parte din biografia sa.

Andreea l-a găsit în aceeaşi poziţie şi după mai multe ore.

– Tată, ţi-e rău?

Chiar dacă a fost aproape pus înaintea unui fapt împlinit, atunci când tinerii s-au mutat la el, Radu s-a bucurat: nu mai trebuia să-şi descarce afectivitatea doar asupra câinelui Rudy (pe care ceilalţi nici nu-l puteau vedea), se regăsea din nou într-o familie şi, când nu-l enervau prea mult, se bucura de nepoţi. Însă, după o vreme, a simţit că parcă era mereu supravegheat. Când a sesizat acest lucru, s-a supărat, chiar dacă n-a spus nimic. Pe urmă, şi-a zis că pe Insula Zu tot nu pot să-l observe. Avea iar o familie, însă se simţea privit ca un bătrân: „Un bătrân poate să producă mereu probleme. Trebuie să ai tot timpul grijă de el ca de un copil, doar că pe copil, dacă nu ascultă, poţi să-l sancţionezi, câtă vreme pe bătrân…” Fu o adevărată revelaţie pentru Radu că era privit ca un bătrân. Era într-adevăr bătrân? Păi, tocmai ceea ce făcea el acum nu era decât o dezvoltare a unor idei de când n-a fost încă deloc bătrân. Dacă în felul acesta continua ceea ce a gândit cu atâţia ani în urmă, însemna că gândea la fel sau, mă rog, aproape la fel ca atunci. Aşa că nu era bătrân.

Radu n-a râs de însemnările găsite după atâţia ani. Dimpotrivă: era mândru că a gândit aşa încă din liceu. Era chiar mândru! N-a râs şi a hotărât să ducă pe Insula Zu bătrânul caiet şcolăresc, ÎNDRUMARUL.

Andreea n-are decât să-l pândească atât cât doreşte, şi-a spus. Ştia că n-o face din răutate, ci, chiar dimpotrivă, că vrea să-i sară în ajutor, la nevoie. Păi, deocamdată, nu era (încă?) nevoie. Andreea se purta ca şi tânărul săritor care traversează o bătrână strada, o bătrână care nu vrea să treacă pe trotuarul celălalt. Iar în cazul lui, Andreea avea grijă de el şi când el nu era decât cu trupul pe balconul unde-l putea ea vedea.

Robin stă pe chelia palatului, terasa neterminată, doar cu donjonul stingher şi deocamdată fără nici un rost. Radu stă pe terasă cu caietul şcolăresc pe genunchi. Poate că e totuşi bătrân: a început să-i placă mult mai mult să contemple decât să facă. Caietul e deschis la pagina cinci. Păi, dacă fericirea e doar clipa singură, înseamnă că trebuie să anulezi trecutul şi viitorul. Îşi aduce vag aminte că a citit undeva că timpul omului este doar o iluzie, o trăire subiectivă. Ba, mai mult, coboară în marea bibliotecă şi caută cărţile lui Heribert Illig şi ale lui Hans-Ulrich Niemitz, cei care, printre altele, susţin că împăratul Otto al III-lea şi papa Silvestru al II-lea ar fi „anulat” perioada dintre anii 614 şi 911, adică 297 ani. După care ia un album mare conţinând istoria ilustrată a omenirii şi găseşte ceea ce ar fi fost „inventat” de cei doi pentru a umple lacuna respectivă. Când a luat acele cărţi pentru prima oară în mâini, le-a găsit atât de absurde încât nu le-a păstrat decât pentru decor. Cum, adică, dezvoltarea islamului, Carol cel Mare, fondarea mănăstirii benedictine Cluny, dezvoltarea imperiul bulgar, perioada iconoclasmului bizantin şi câte alte evenimente au fost doar rodul imaginaţiei a doi oameni? Da, dacă nu există decât prezentul subiectiv, nici restul istoriei nu există.

Tot atunci, Radu, stând pe balconul de pe Strada Constituţiei 72b., şi-a adus aminte că odată, şezând în bar la „masa lui Gusti”, le-a povestit prietenilor despre cum unii oameni cică reuşesc să modifice trecerea timpului. Şi le-a povestit cum în Anglia, în ziua când s-a anunţat declanşarea celui de al doilea război mondial, a fost întrerupt programul de televiziune de la BBC, unde tocmai se difuza un desen animat cu Mickey-Mouse. Peste şase ani, la sfârşitul cumplitei conflagraţii, filmul a fost reluat exact de unde a fost oprit cu atâta vreme în urmă. A fost cea mai lungă întrerupere de program de televiziune. A fost, de parcă BBC ar fi încercat să anuleze perioada, e drept sinistră, din timpul războiului.

– Interesant! Chestia asta chiar că n-am mai auzit-o, a spus Pavel. Dar nu l-a frapat extraordinara reluare după atâţia ani de exact unde a fost întrerupt un program, ci faptul că englezii aveau de atunci televiziune în case.

Şi cu ce concluzie a rămas Gusti?

– Teribili englezii ăştia! Se confirmă bancurile cu ei. După care a mai tunat o înjurătură.

Iar Victor:

– În felul acesta nu poţi închide o rană!

– N-aţi înţeles nimic! a spus Radu.

Radu – cel întotdeauna atât de eficient! – stând pe terasă şi nefăcând nimic, amintindu-şi de discuţia aceea, din care prietenii săi au înţeles cu totul altceva decât a vrut el să le comunice, şi-a zis că dacă ar fi aşa, dacă timpul ar fi atât de uşor de manipulat, am putea într-adevăr să-l oprim, iar un timp oprit n-ar fi decât clipa singură, care dacă am izbuti s-o instaurăm veşnică, ne-ar face să fim veşnic fericiţi. Şi, şi-a mai zis, „Important e ceea ce simţi şi ceea ce faci. Într-un timp încremenit nu există dezvoltare, nu poţi face nimic. Aşa ca mine acum, care stau şi mă uit la nimic. Şi asta e fericirea?”

Odată au discutat treaba asta în patru: Victor a adus un articol dintr-o revistă de filozofie, Augustin l-a susţinut, Pavel şi-a râs de ei, iar Radu a tăcut. („Ce să-i faci? Radu e inginer, nu intelectual” a conchis Gusti. „Dacă asta înseamnă să fii intelectual, atunci şi eu sunt inginer, a spus Pavel. Deşi nu sunt.”)

Robin coboară pe plajă şi intră în mare. Apa e rece, dar o face imediat mult mai suportabilă. Înoată spre larg, spre orizontul pe care ştie că n-o să-l atingă niciodată. Vede tumultul care se tot apropie.

Câinele Rudy îl urmăreşte de pe mal. „Oare în ce culoare mă vede acum Rudy, după ce am intrat în curcubeul în veşnică schimbare?” Robin stă întins pe spate, se oglindeşte în cer, se întoarce şi înoată spre mal: de unde a ajuns şi malul pare la fel de îndepărtat şi de inaccesibil ca şi orizontul. Nerăbdător, câinele Rudy intră şi el un metru în mare, se opreşte acolo şi dă din coadă.