Insula Zu (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Insula Zu, apărută la Editura Tracus Arte în 2016

La REVAD circula zvonul că directorul adjunct pregăteşte iarăşi ceva deosebit. Inginerul Radu V. Pop a lansat atâtea idei utile pentru compania la care doar unul dintre portari avea o vechime mai mare decât el, încât lumea aştepta curioasă cu ce o să vină de data aceea. Lumea vorbea şi, pentru prima oară, secretara a acceptat să intre în cabinetul şefului nu să-i ducă o cafea, un sandvici sau corespondenţa, ci să vadă cam despre ce poate fi vorba pe masa mare unde s-a adunat o stivă de planşe. Chiar dacă simţea că face ceva nepermis, a rămas multă vreme să privească schiţele ordonat aşezate pe scândură. N-a putut să-şi dea seama despre ce e vorba. Probabil că dacă ar fi intrat şi în calculator ar fi priceput mai mult, şi-a spus. Dar asta n-ar fi făcut-o secretara şefă nici s-o tai!

Dar zvonurile circulau.

Apoi, după câteva zile, un alt colaborator l-a întrebat direct:

– Ce surpriză utilă nemaipomenită ne pregătiţi iarăşi, dom’ director?

– O surpriză utilă?! Păi, chiar o surpriză inutilă! Omul a schiţat un râs politicos. Ce-i de râs? l-a întrebat dom’ director foarte serios.

Celălalt a ieşit fâstâcit: „Cine m-a pus să pun o asemenea întrebare?”

Pe pajiştea din faţa intrării principale în Palat, se află o maşinărie din metal şi lemn, „drăcovenia”: pe nişte ţevi ca nişte picioroange, puse în mişcare de energia solară, câteva manete se învârt într-o parte şi în alta. Se învârt fără nici un rost şi fără nici o pauză. Poate că se vor învârti aşa, absolut aiurea, până la sfârşitul lumii! Pe Insula Zu fiind mereu ACUM, în mod sigur se învârt veşnic aşa. O muzică, mereu aceeaşi, acompaniază mişcările absurde ale „drăcoveniei”. Robin stă iarăşi şi o priveşte îndelung. O face să dispară şi o face să reapară. Cât construcţia inutilă lipseşte, locul pare gol. Până ce n-a fost „obiectul inutil” acolo, într-un alt ACUM, senzaţia aceasta de gol n-a existat. Robin stă şi priveşte tot mai nedumerit „drăcovenia”. Apare şi Roby Boy şi, neastâmpărat ca întotdeauna, se caţără pe ţevi şi se lasă legănat de mişcarea regulată a manetelor.

„Poate că e totuşi utilă la ceva chestia asta” gândeşte Robin. „Dar la ce? Probabil că nici nu există ceva ce să nu poată fi folosit într-un scop util.”

Iată, de pildă, fără să-şi pună asemenea probleme, Roby Boy, legănându-se agăţat de manete ca o maimuţă de ramurile unui copac mişcate de vânt, pare că se simte minunat. Robin îşi aduce vag aminte de parcul de la capătul Străzii Constituţiei, unde şi-a dus copiii cât au fost mici. Şi acolo erau fixate tot felul de structuri pe care puştii se căţărau, iar cu unele se puteau şi legăna. Şi afişau o mină la fel de fericită ca Roby Boy pe „drăcovenie”. „Şi dacă chiar numai pentru atât este folositoare instalaţia asta, provocând plăcere, e utilă!” îşi spune Robin. Da, dar măcar muzica, aceeaşi melodie auzită de o mie de ori, nu poate fi necesară nimănui. De la un moment-dat devine chiar înfiorător de agasantă. Aproape că te face să te doară fizic. Robin opreşte muzica. Liniştea venită atât de brusc îl sperie pe Roby Boy, de pe figura căruia dispare orice urmă de satisfacţie. În locul ei, toată faţa lui Roby Boy nu dezvăluie decât o cumplită spaimă. UNDO! Muzica porneşte din nou: Roby Boy îşi revine şi se leagănă fericit, iar Robin simte că îi plesneşte capul.

Familiile Pop, Bora, Schneider şi Ban nu se mai întâlneau în fiecare sâmbătă seara, pe rând, în casa fiecăruia. Dar relaţia dintre ele era prea veche pentru a se rupe cu totul. Mai ales că, dintre ei, nimeni nu s-a certat cu nimeni. Dimpotrivă! De pildă, Anely a găsit în Patricia singura persoană lângă care uita pentru o vreme de cumplitele ei spaime. „Sunt pregătit pentru ce e mai rău, se plângea Victor. Anely suferă tot mai intens pentru dezastrul ce-şi închipuie că o paşte pe ea sau pe unul dintre copii. Sau pe mine. Suferă de parcă acele nenorociri ipotetice…, imaginare chiar s-ar fi întâmplat deja. Câteodată plânge în hohote toată noaptea. Fiindcă refuză categoric să meargă la un psihiatru sau la un psiholog, singura soluţie este s-o sedez, numai că, fiind ea însăşi farmacistă, ştie exact ce îi dau şi, mai nou, refuză orice medicament. Îi mai pun în mâncare, dar ea abia de mai mănâncă. Doar în ultima lună a slăbit opt kilograme. Nu mă duc la medic, spune, fiindcă nu vreau să aud diagnosticul înfiorător. Cât nu-l aud, mai am o licărire de speranţă, spune. A preluat şi chestia aia cum că vorbele medicului ar fi singurule sentinţe inatacabile dintre toate deciziile muritorilor. Iar eu ce să fac? Stau lângă ea de parcă aş fi o mobilă din apartament. Voi ştiţi că nici eu şi nici Anely nu suntem foarte religioşi, cu toate că amândoi credem în Dumnezeu. Totuşi, dacă nu vrea să audă de un psiholog sau de un psihiatru, i-am propus să meargă la un duhovnic: în fond, nici psihologul n-ar face decât să deschidă o supapă prin care să o elibereze cât de cât de rău. Dar nici la preot nu vrea! Victor aproape că izbucnea în plâns. Uneori ajung să cred că parcă Anely cheamă necazurile şi, tot chemându-le, într-o zi ele o vor auzi şi chiar o să vină. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a apărut familia Ban, Patricia îmi oferă puţinele minute de linişte. Dar ştii ce-i mai rău? Faptul că îmi fac tot mai mult de lucru la facultate sau oriunde altundeva. O iubesc pe Anely, dar am obosit şi eu. Sunt un păcătos, recunosc.” (Pavel, ştiind întotdeauna totul, a aflat că dom’ profesor, „ca să uite şi să se liniştească”, se consolează mai nou cu o asistentă de la Facultatea de Industrie Alimentară.)

Iar Radu constata că Victor se folosea de prietenii săi „ca de nişte supape prin care să se elibereze cât de cât”. Şi iar nu ştia ce să-i spună, cum să-l ajute. Halal prieten! Până şi Gusti se oprea din înjurat.

Nici situaţia în familia Bora nu era mai bună. Gusti bea tot mai vârtos, fiind pe punctul de a fi dat afară de la Filarmonică, după ce a venit beat nu la unul, ci la două concerte, iar Otilia îşi trăia ultimele zile. Lui Augustin i s-a pus în vedere că dacă nu se internează la dezalcoolizare, va fi dat afară. Dar cum să se interneze şi s-o lase pe Otilia singură? Copiii „îşi făceau datoria”, adică veneau o dată la câteva zile. Şi plecau. Când era treaz, Gusti spunea că îşi înţelege copiii şi că e mirat că mai vin şi atât: pe de o parte, ei au viaţa lor, pe de alta, poate că ar fi mai bine să nu rămână cu imaginea unei mame care a fost toată viaţa atât de cochetă şi care acum… „Şi la ce să vină? Să mă vadă pe mine beat?”

Stăteau toţi patru: Radu, Augustin, Victor şi Pavel la o masă în barul unde Gusti era de-al casei.

Victor: De obicei, la vârsta noastră, bărbaţii sunt cei care au probleme, pe când, uite, mai înainte Elvira, acum Anely şi Otilia…